Realismul in Moara cu noroc

  - Ioan Slavici este un reprezentant de seamă al realismului clasic, un scriitor afirmat în proza românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care aparţine Epocii Marilor Clasici (din care fac parte: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Titu Maiorescu).

 -  În operele sale, Ioan Slavici reflectă lumea rurală transilvăneană, dominată de norme patriarhale, de elemente de tradiţie.

 - “Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică, publicată în 1881, în volumul “Novele din popor”, este o capodoperă a nuvelisticii.

 - Ea este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflictul interior (psihologic), prin complexitatea personajului care trece prin transformări şi tensiuni de ordin sufletesc.

      E un text care poate fi interpretat asemeni oricarei capodopere din numeroase puncte de vedere. In primul rand poate fi un microroman, ceea ce traduce ideea ca si Ioan Slavici, asemeni altor prozatori, realizeaza adeseori stergerea granitelor dintre formele literare, in situatia de fata dintre nuvela si roman. Aceasta sinteza de forme e o consecinta a influentei romantismului care declara libertatea totala in actul de creatie si chiar amestecul formelor literare. Estetica clasicismului se opune teoriei puritatii genurilor si speciilor formulata in cadrul clasicismului.
     Ioan Slavici a fost un foarte bun cunoscator al romantismului, mai ales al celui german, si chiar daca el nu e un romantic ci un scriitor realist al secolului XIX, el incorporeaza o serie de elemente romantice, mai ales teme, motive, interferenta speciilor sau formelor literare si idei filozofice valorificate de romantici.

Biografia

   Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, județul Vrancea) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.

  Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.

Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra. Învață limba maghiarăjucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.

Semnificaţia titlului

      - In toată opera lui Slavici ideea de noroc este sinonimă cu destinul;

- moara, hanul sunt toposuri ale literaturii lui Slavici întâlnite şi la Ion Creangă şi I.L. Caragiale, reprezentând un spaţiu iniţiatic, loc al întâlnirii forţelor malefice cu cele benefice, aflat la hotarul dintre viaţă şi moarte;

- în nuvelă, dualitatea semnificativă a spaţiului este sugerată prin prezentarea, la început a două imagini antitetice: cea a bisericii, care-l vesteşte pe călător că „aici locul e binecuvântat” şi cea a morii părăsite;

- semnificaţia malefică a morii este sugerată în nuvelă prin descrierea locului care, deşi aparent binecuvântat, este situat într-o pustietate fără seamăn unde se află doar „un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind”.

„Moara semnifică fatalitatea. De aici aspectul ei infernal unde sălăşluiesc forţele demonice” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale).

Mircea Zaciu, Viaticum

   • Moara cu noroc, de Ioan Slavici, este o nuvelă tragică realistă cu subiect de o complexitate caracteristică unui roman:

• subiectul este tragic prin încercarea nereuşită a personajului principal, Ghiţă, de a-şi schimba destinul;

• întâmplările dezvăluie urmările negative, consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a omului;

• tema este enunţată în două scene:

- scena de început (cu rol de prolog) cuprinde cuvintele soacrei lui Ghiţă („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”), care prefigurează sintetic traiectoria personajului principal.

- scena finală, epilogul, reprezintă concluzia nuvelei tot prin cuvintele bătrânei („simţeam eu că n-avea să iasă bine, dar aşa le-a fost dată.”), despre care s-a spus că ar contura o supratemă, cea a destinului: „În final însă, bătrâna meditează din nou pe marginea celor petrecute la han, subliniind amar-ironic ideea unei fatalităţi oarbe” (Mircea Zaciu, Viaticum).                              

                           

    Comparat cu Shakspeare, Tolstoi si Dostoievski, Slavici este primul scriitor care creaza un personaj nelinear, complicat mereu sufleteste, traind stari conflictuale puternice care evolueaza, intr-o deschidere in evantai, spre momentul culminant.
Nuvela “Moara cu noroc” – cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui Slavici – intruneste toate aceste trasaturi: in actiune sunt antrenate carctere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul.
Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si existentiale ale patimii banului.Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale personajelor.
Titlul este un toponimic. Acesta denumeste spatiul in care se implineste destinul personajelor pedepsite pt ca au incalcat norma morala. Nuvela este o lucrare narativa in proza, de intindere medie, avand o actiune care .

Fragment de suflet

Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță.